Gellu Dorian - Sictir

Gellu Dorian

Sictir

Am scris un miliard de versuri pentru ea,
am stat tot de atîtea ori în acelaşi pat,
bot în bot,
cînd osteneam ne lipeam spinările şi ne simţeam foarte departe
unul de celălalt,
ne devoram apoi respiraţiile,
ne ştiam fiecare por,
pielea mea era cearşaful în care ea se culca,
pielea ei era umedă şi-mi ţinea de sete
ca un lan de trifoi dimineaţa pe rouă buzelor lacome de bou,
am crezut că aşa va fi şi spre seară,
dar a venit seceta,
pielea mea s-a făcut cenuşă,
pielea ei s-a uscat pe un gard, ţintuită de un miliard de ochi
din care lipseau ochii mei,
ascunşi în cerul făcut burtă în care să făcea box,
de încă un miliard de ori am aşteptat să revină
şi cînd s-a întîmplat, pielea mi se destrămase de mult
iar sub ea locuia un ins pe care nu l-a mai recunoscut,
nu mai putea adormi în acelaşi cearşaf,
pielea ei
îşi scutura scrumul
în acelaşi fel în care o văzusem risipindu-se,
ceară topită într-o mînă de mort,
cearcăne în care intram ca o sorbitură de vînt într-o văgăună,
devenise pergament pe care se puteau citi
un alt miliard de poveşti pe care nu le voi afla niciodată –
dacă nu mai eşti,
ce cauţi aici –
m-a scuturat pe fereastră odată cu tot praful în care am aşteptat-o,
pielea mea măcinată
de sub care nu mă mai puteam ivi,
să mă scald în pielea ei umedă,
heleşteu plin de peşti carnivori,
într-un nor dus la cer în miliarde de firicele de praf
aşezate pe pleoapele îngerilor căzuţi sub tălpile ei
hîrjonindu-se într-un miliard de pustiuri deodată -
un miliard de versuri i-am scris,
mîine nici unul nu-i va sta pe buze,
aşa cum îi va sta cuvântul
SICTIR.